Povestea urbană a Prichindelului albaiulian

Povestea urbană a Prichindelului albaiulian

Cristina Smadea

„A fost odată, a fost ca niciodată” la Teatrul de Păpuși „Prichindel” din Alba Iulia un spectacol ca o acadea. Ba nu, ca o vată de zahăr. Sau poate ca o înghețată, un tort… Adică un spectacol pe care îl trăiești cu toate simțurile: îl vezi, îl auzi, îl poți pipăi, îl miroși… ca să ajungi la gust și să spui la final: ce bun a fost! Mai vreau!

Acest spectacol este „Hansel & Gretel – O poveste urbană”, un spectacol proaspăt, cald, inspirat de basmul Fraților Grimm, adaptat pentru scenă într-o manieră originală de regizoarea Ana Crăciun Lambru. Inspirată și de scopul și menirea Fundației Hope and Homes for Children, Ana Crăciun Lambru a adus povestea celor doi frați în zilele noastre, păstrând într-o oarecare măsură firul narativ al basmului. Cei doi, Hansel și Gretel (Alina și Ionel, de fapt), locuiesc într-o căsuță, în mahalaua unui oraș „nu prea mare”. Sărăcia este apăsătoare și pentru a-și ajuta cumva părinții, pentru a menține familia unită, pornesc pe străzile orașului colorat, cu clădiri impresionante, la care nu visau să ajungă niciodată, în căutare de hrană. Prima încercare este una reușită, întâlnind oameni generoși care să-i îndestuleze, iar drumul către casă, presărat cu pietricele, a fost ușor de găsit. Dar când pietricelele au fost înlocuite cu fărâmituri, așa precum în poveste, pe care păsările le-au ciugulit, copiii s-au rătăcit. Un polițist vigilent îi întâlnește și îi duce la un orfelinat – Casa de turtă dulce, unde stăpânește o doamnă, nu prea cumsecade, care se ocupă cu vânzarea copiilor, dar care aparent părea o persoană agreabilă și cinstită. Acolo se dovedește că mai presus de orice, de mâncarea la care râvnesc, de lucruri pe care și le doresc, contează familia, cel ce este aproape, care te iubește, care te ajută, care te îmbrățișează. În final totul iese la iveală, copiii sunt salvați, își regăsesc părinții, iar doamna nu prea cumsecade este iertată. Asta a fost pe scurt povestea, dar magia vine din cum este redată ea pe scenă, începând de la scenariu, continuând cu decorul și păpușile, și, nu în ultimul rând, cu muzica.

A fost odată,

A fost ca niciodată

Un oraș nu prea mare

Potrivit ca așezare

Un oraș cum sunt toate

Cu blocuri, case și

Magazine variate cu vitrine colorate

Și-n acest oraș plin de culoare

Gasiți autobuze

si vehicule ușoare

Oameni de tot soiul, mai mari sau mai mici

Păsări in piațete, câini și pisici

Si-n acest oraș,

Ca-n oricare altul

Din orice țară

Găsim, cu toții știm,

Un cartier sărac și mărginaș

Așa este construită povestea în maniera Anei Crăciun Lambru, în versuri, și astfel capătă din start o anume muzicalitate. Dar întreaga construcție este permanent susținută de decor, păpuși, obiecte de recuzită și de compoziția muzicală. Totul este exprimat și redat simultan pe scenă: mișcare, cuvânt, muzică, imagine.

Un oraș în miniatură tronează pe scenă la începutul spectacolului, un oraș care va fi, pe tot parcursul spectacolului, în continuă mișcare. Fiecare cartier este așezat pe un modul, ce va fi permanent deplasat de actori, pentru a invita spectatorul să îl străbată, să-i vadă toate străzile, clădirile, și astfel să îi însoțească pe copii în aventură. Noaptea se luminează de luminile clădirilor și liniștea care cuprinde sala după o exclamație de plăcută surpriză vizuală, e parcă liniștea orașului care se pregătește de culcare. Spectatorii sunt invitați continuu să intre în oraș și perspectiva se schimbă mereu, invocând distanța față de privitor prin intermediul păpușilor. Scena este adusă mai aproape în fața spectatorului când păpușile sunt mai mari și se îndepărtează când acestea sunt reduse ca dimensiuni. Tot timpul se face acest schimb, tocmai pentru a invita spectatorul la o participare afectivă și activă, nu ca gest, ci mental.

Scenografia este inspirată de stilul Bauhaus, așa cum mi-au declarat regizoarea și cele două scenografe Alexandra Budianu și Elena Iorga, adică prezintă un anume minimalism, o simplitate care pornește de la figuri geometrice, dar este atrăgătoare, plină de culoare, conferind astfel un impact vizual de mare efect. Păpușile, în diversitatea lor, sunt foarte ingenios construite și gândite a fi parte din spectacol: de la păpuși tridimensionale, de diferite  dimensiuni, realizate în stilul marionetelor cu fire, și care sunt cumva principale pentru că redau cu exactitate caracterul personajelor, la capete bidimensionale, augmentate, pentru a induce ideea unui personaj din viitor. Mai există păpușile în sistem pantograf care alătură mai multe păpuși fixate într-un singur angrenaj care le imprimă o mișcare doar în limita acelui sistem, fără posibilitate de deplasare singulară, ci doar în grup. Ele au fost construite pentru a reprezenta grupuri bine definite: copiii din orfelinat sau corporatiștii, care pot fi luați ca un singur personaj, reprezentativ pentru un anume tip uman din societate. Păpușile tip marionetă de mai mari dimensiuni sunt construite prin suprapuneri și alăturări de elemente geometrice și au o anume flexibilitate, care să redea firescul în gesturi. Și multă, multă culoare. De exemplu, Hansel și Gretel sunt construiți simplu, fără prea multe ornamente, doar câteva elemente, precum o șepcuță, o pălăriuță, pentru a reda firescul unui copil, cu figuri comune, dar foarte simpatice. În schimb Doamna Vrajbă și Polițistul sunt mai sofisticați, având o anume elasticitate în construcție, care să le permită arcuiri, întinderi, ca personaje dominatoare ce sunt. Părinții sunt cei mai simpli (chiar și capetele de părinți, nu sunt altceva decât niște cercuri cu o expresie plată, tipică oamenilor care nu reușesc să iasă din starea de îngrijorare permanentă și care parcă și-au pierdut din trăsături) pentru că simplă le este și existența. Copiii au idei, au imaginație, pe când la ei totul e secătuit. Pisica Zât este realizată dintr-o înlănțuire de conuri colorate în culori pastelate, expresivă și care este, probabil, cea mai mobilă dintre păpuși. Iar Terapeuta are o suprapunere de cercuri subțiri care subliniază eleganța și delicatețea personajului.

În ceea ce privește decorul, și aici vorbim despre minimalism, așa cum am mai spus, de culoare, de o simplitate sugestivă. Clădirile pot fi identificate: locuințe, case, birouri, fabrici, magazine cu produse alimentare (pizzerie, covrigărie) și orfelinatul, Casa de turtă dulce, cea mai atrăgătoare, dar care ascunde durere, traume, lacrimi și dor. Și străzile sunt acolo, sugerate de spațiile dintre clădiri sau de elementele de recuzită care se află în preajmă. Iar când sunt luminate, orașul capătă un aspect feeric, cu adevărat de poveste, în care numai umbrele personajelor care mișună le conferă un aspect misterios.

Vorbind de păpuși, v-am vorbit cumva și despre personajele acestui spectacol: Hansel și Gretel sunt doi copii crescuți în mahala, în sărăcie, dar care au primit, totuși, o bună educație, adică sunt respectuoși și generoși și sunt iubiți de părinții lor. Doamna Vrajbă (iată și numele îi este sugestiv) este tipul femeii care a suferit, crescută fiind la rândul ei la orfelinat, dar pe care suferința a dezumanizat-o. Dar există speranța ca ea să fie vindecată, pentru că leacul pentru orice suferință este iubirea. Învățând să iubim, devenim mai buni, ne păstrăm umanitatea. Polițistul este omul cu brațul legii lung (cercurile înșirate ca pe ață formează brațele sau picioarele lui, și care îi permit să se întindă și să fie deasupra tuturor) și să păstreze legea mai presus de toți ceilalți. Cu toate astea, este un personaj sensibil, îndrăgostit și care vrea să ajute. Terapeuta este persoana care înțelege cu ce se confruntă fiecare, de aceea dorește să pună bazele unei case în care copiii să nu mai fie despărțiți de părinți și să poată fi ajutați, așa cum doresc să facă cei de la Hope and Homes for Children. Pisica este personajul care aduce multă veselie în toată această poveste cu o puternică încărcătură emoțională. E atât de adevărată și așa de simpatică încât poate să fie cel mai îndrăgit personaj din poveste. Ea este ființa care, necuvântătoare fiind, înțelege mai mult decât o pot face, uneori, oamenii, și este un prieten de nădejde. Aceste personaje, așa cum au fost ele concepute, de la construcție la replică, precum și maniera în care ele se prezintă pe parcursul poveștii, aduc în spectacol o notă de umor foarte fin, care rafinează întreaga poveste.

Actorii sunt și ei de acolo, din cartier, prin costumele pe care le poartă, truditori ai orașului, care trec fără a atrage prea mult atenția, dar care contribuie, evident, la construirea societății, a poveștii, de fapt. De multe ori, am spus, și o repet, ce păcat și ce nedreptate se face când teatrul de păpuși este privit ca o cenușăreasă a artelor spectacolului, prea puțin băgat în seamă, dar care are atâtea valențe și care nu este mai prejos decât oricare altă manifestare din sfera spectacularului. Păpușarul, chiar dacă stă în spatele unei păpuși, este un actor complex, tocmai prin faptul că interpretează, dar și mânuiește, și toată expresivitatea pe care, altfel, ar pune-o pe chipul său (și o pune dacă nu are o păpușă de mânuit), o transferă păpușii, dându-i viață. A fost o muncă de echipă, deloc ușoară, pentru că majoritatea păpușilor, ca să fie credibile și firești în gesturi, se impunea să fie mânuite de câte doi actori. Aproape nu există un timp de respiro pentru actori, pentru că orașul este într-o continuă frământare, iar povestea trebuie să curgă, să aibă cursivitate.

Și tot acest ansamblu este pe deplin întregit de muzică: ritmată, în maniera hip-hop, de cabaret, soldățească sau duioasă. Fiecare personaj are propriul său cântec, care îl definește, cu care se prezintă. Situațiile, de asemenea. Muzica este prezentă aproape pe tot parcursul spectacolului, pentru că se cântă LIVE, și transmite exact ce trebuie. Și vinovatul acestei atmosfere muzicale originale este compozitorul Cári Tibor. Regret, dar nu pot reda prin cuvinte farmecul ei. E de ascultat!

„Hansel & Gretel – O poveste urbană” este un spectacol de-a dreptul fermecător. E de acolo, din acel odinioară atemporal, e de astăzi, din realitatea zilelor noastre, dar este și de mâine. Lumea este în continuă schimbare, dar problemele cu care se confruntă sufletul uman, dacă nu ne robotizăm între timp, sunt aceleași: dorința de a iubi și a fi iubit, speranța unor zile mai bune, iubirea de frumos, generozitate, dar și răutate, veselie și tristețe. Nu poți rămâne indiferent, copil, tânăr sau adult, la ceea ce vezi pe scenă: de la actori, la decor și păpuși. Râzi și plângi. Mi-a plăcut reacția copiilor prezenți în sală la vizionare: au ascultat cu atâta atenție și au produs în sală, la un moment dat, un fel de liniște a înțelegerii, sau au râs și au aplaudat pe ritmurile muzicii. Era și pentru ei, așa cum a fost și pentru actori, ceva nou, deloc ușor, dar atrăgător, cu înțelepciune și trăire.

Pe parcursul realizării acestui spectacol s-a format o familie, nu o echipă, o familie în care s-au împărtășit experiențe, s-a respirat împreună, s-a râs și s-a obosit împreună. Poate de aceea au spus toți la final: Mai vrem!

Nu voi putea reda pe deplin în cuvinte un astfel de spectacol. Poate imaginile să mă ajute. În rest, este de văzut acolo, în sala de spectacol. Și să încheiem, rotund, cu ultimele versuri din spectacol, cu ultimul cântec:

Hei io io

Hei io io

A fost odată

A fost ca niciodată

Hei io io

Hei io io

Au fost odată

Oameni de tot soiul, mari sau mici

Copii de orice vârstă, părinți și bunici

Și orice om de-aici, orice om

Când primeste iubire – orice om

Chiar de e rănit – orice om

Învață să iubească

și-napoi să dăruiască

Și cercul se închide cu orice om

Un suflet se deschide în orice om

Iată și familia care a construit această minunată poveste urbană:

Scenariul și regia: Ana Crăciun Lambru

Scenografie păpuși și costume: Alexandra Budianu

Scenografie decor: Elena Iorga

Muzica: Cári Tibor

Distribuție: Ioana Bogățan, Mădălin Costea, Cătălina Mihăilă, Iulian Costea, Irina Melnic, 

         Ramona Benchea Mincu

Asistent regie: Elena Madaras

Producție păpuși și decor: Free Puppet Theatre

Sunet: Florin Andrea

Lumini: Călin Popa

Mașinist: Gheorghe Hațegan

Tîmplărie și proiectare laser: Paul Budan

Croitorie: Mirela Tămășan

Credit foto: Flaviu Dușa, Anca Iacob