Pastoralei la Nașterea Domnului a Părintelui Arhiepiscop Irineu

† IRINEU

PRIN HARUL LUI DUMNEZEU

ARHIEPISCOP AL ALBA IULIEI

Cinstitului nostru cler, cinului monahal şi binecredincioşilor

creştini din Eparhia noastră, har şi pace de la Dumnezeu, iar de la

noi părintească binecuvântare!

Iubiţi fii duhovniceşti,

Au trecut mai bine de două mii de ani de la momentul binecuvântat în care Fiul lui Dumnezeu a venit în lumea noastră, sub chipul unui Prunc smerit şi nevinovat. Naşterea Sa în cetatea Betleem este cel mai important eveniment din istoria mântuirii noastre, întrecând toate naşterile ce au avut loc pe pământ. Privitor la măreţia tainică a acesteia, se potrivesc minunatele cuvinte pe care Iosua, succesorul lui Moise în conducerea poporului ales, le-a rostit: „N-a mai fost nici înainte, nici după aceea, o astfel de zi” (Ios. 10, 14).

Iisus Hristos este Dumnezeul Cel veşnic devenit Om din iubire de oameni, pentru a da sens existenţei noastre. El a adus omului nu doar o învăţătură nouă, ci şi o viaţă nouă – viaţa veşnică. În Evanghelia după Ioan, citim că „Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (In. 3, 16). Taina iubirii lui Dumnezeu pentru oameni este cântată poetic în frumoasele noastre colinde, care se remarcă prin profunzimea teologiei şi simplitatea formei.

 Dreptmăritori creştini,

 Din vremuri străbune, din generaţie în generaţie şi din an în an, neamul românesc sărbătoreşte Crăciunul cu tradiţiile sale milenare, moştenite şi păstrate cu sfinţenie de la înaintaşi. Atrăgătoare prin farmecul şi ineditul lor, datinile noastre, dar mai ales colindele noastre, sunt un prilej uimitor de a pătrunde în tainele sufletului românesc şi de a surprinde pe viu felul în care un străvechi popor îmbogăţeşte tradiţionalele sărbători de iarnă. Românii s-au născut creştini odată cu colindele lor dragi care, prin conţinutul lor superb, ne invită „să ascultăm cu folos / ce se spune de Hristos”. Credincioşii ortodocşi români spun că Dumnezeu a lăsat colindele pentru ca, în fiecare an, de Crăciun, „numele cel sfânt” al Domnului (cf. Lc. 1, 49) să ajungă la urechile oamenilor şi, astfel, să-i abată de la calea răutăţilor.

Colindele sunt cântate de întreaga suflare creştină ortodoxă românească şi fac parte din cultura noastră naţională, formând un tot unitar cu celelalte genuri ale cântecului popular, precum doinele, baladele, cântecele patriotice şi cântecele de vitejie. Prin măiestria versului şi a melodiei, colindele se situează în rândul valorilor literar-artistice universale. Timp îndelungat, neamul nostru a trăit în întunericul neştiinţei de carte, singura lui hrană sufletească fiind cultul divin şi colindele, adevărată Biblie nescrisă, păstrată prin veacuri şi rostită limpede în fiecare an. În ele respiră duhul autentic creştin, în excepţionale frumuseţi de stil şi limbă românească, purtând peste generaţii amprenta veşniciei şi căldura sărbătorii de Crăciun, când ne rugăm ca „de acum până’n vecie, / Hristos tot cu noi să fie”.

Colindele religioase româneşti au o mare valoare teologică, pentru că sunt inspirate din Sfânta Scriptură, Sfânta Tradiţie, Vieţile Sfinţilor, slujbele liturgice şi chiar din iconografia bisericească. Învăţătura de credinţă sau dogma creştină a fost asimilată perfect de spiritul lucid şi inteligent al poporului nostru care, apoi, a redat-o în acele versuri simple şi naive, uşor accesibile, pe înţelesul tuturor. De pildă: „Ai luat chip de omenire / Şi Te-ai dat spre răstignire, / Pentru a noastră mântuire”. Interpreţi şi ascultători, credincioşii noştri simt şi trăiesc misterul Întrupării Fiului lui Dumnezeu Care, „devenind asemenea oamenilor la înfăţişare” (Filip. 2, 7), „cum e robul S-a smerit / şi pe noi ne-a mântuit”.

Colindele româneşti evidenţiază însuşirile morale ce împodobesc chipul românilor dreptcredincioşi: evlavia, hărnicia, ospitalitatea, răbdarea şi dragostea de pace şi de spaţiul autohton. De asemenea, ele scot în relief cuminţenia, ingeniozitatea, spiritul creator şi cinstirea eroilor şi a strămoşilor noştri. Toate aceste virtuţi consolidează unitatea de neam, de limbă şi de credinţă, prin chemarea tuturor românilor să-L preamărească pe Dumnezeu, „în duh şi în adevăr” (In. 4, 24). Îndemnul este reciproc: „Veniţi azi toţi credincioşii să săltăm, / De naşterea lui Hristos să ne bucurăm”. Atunci când mesajul colindelor nemuritoare este trăit în comuniune, el devine moleculă de viaţă şi fibră de energie dumnezeiască.

La poporul român, Naşterea lui Hristos se oglindeşte admirabil în colindele tradiţionale care reprezintă expresia cea mai vie a culturii sale teologice şi duhovniceşti populare. Aşadar, ne putem da seama de modul cum naţiunea de la Dunăre şi Carpaţi înţelege şi trăieşte „taina cea din veci ascunsă neamurilor” (Col. 1, 26), taina Întrupării Mântuitorului. Geniul popular transferă evenimentul Naşterii din Ţara Sfântă pe plaiurile româneşti, „lângă Mureş, lângă Tisa”, pe Olt şi pe Târnave, iar, pentru a scăpa de mânia lui Irod, Fecioara Maria fuge în munţii din România, numită „moşie dumnezeiască”. Colinda noastră, născută odată cu colindătorii, duce din casă în casă fiorii credinţei şi ai tradiţiei. În acest fel, ţine legătura cu trecutul, cu fiinţa eternă a neamului, motiv pentru care românul dreptmăritor zice: „Azi cu strămoşii cânt în cor / Colindul sfânt şi bun”.

Iubiţi credincioşi,

Deşi lumea contemporană s-a modernizat enorm, iar viaţa cotidiană oferă pământenilor nenumărate posibilităţi, totuşi, omenirea este ameninţată de atâtea rele, cum este epidemia de acum, care inspiră panică. Baza materială a multora s-a ruinat, viitorul nostru nu va fi, poate, aşa cum l-am plănuit, iar condiţiile în care ne desfăşurăm activitatea s-au schimbat vertiginos. Cu toate acestea, nu trebuie să ne pierdem curajul, ci trebuie „să ne apropiem cu încredere de tronul harului” (Evr. 4, 16) şi să ne raportăm la Acela Care ţine frâiele istoriei. Stabilitatea noastră nu stă în bogăţiile lumii şi nici în societăţile de asigurări, ci în Supremul Creator şi Proniator al Universului, Care zice: „Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru, şi nu Mă schimb” (Mal. 3, 6). Siguranţa noastră nu stă în planul propus, ci în Dumnezeu Care este totdeauna de partea noastră şi Care ne ajută să ne organizăm viaţa în mod constructiv, pentru a merge înainte cu speranţă.

Din păcate, credem că planificăm, coordonăm şi acţionăm aşa cum vrem noi, dar sunt lucruri care ne scapă de sub control, încât ne simţim uneori incapabili de a opri răul, cum este şi acest virus ucigător, un perfid inamic invizibil. Însă, aşa fragili şi plăpânzi cum suntem, dacă ne alipim de „Dumnezeul Cel tare” (cf. Is. 9, 5) şi ne încredem în El, noi putem privi dincolo de boală şi de moarte unde Se află Hristos, născut în Betleem, pentru a da sens vieţilor noastre. Numele Lui este „Emanuel, care se tâlcuieşte: Cu noi este Dumnezeu” (Mt. 1, 23). Ceea ce suntem şi ceea ce avem sunt daruri de la Dumnezeu, Care L-a trimis pe Fiul Său în lumea aceasta ca să ne aducă mântuirea şi fericirea. De aceea, se cuvine ca, în versul colindului străbun, să-L implorăm: „Coboară, Doamne, coboară, / Că păcatul ne omoară. / Dar, alăturea de Tine, / Orice rău se face bine”.

Al vostru către Hristos-Domnul rugător,

† IRINEU

Arhiepiscop al Alba Iuliei