37 de ani fără Nichita. Nichita Stănescu ar fi împlinit 87 de ani

Nichita Stănescu, numele la naştere Nichita Hristea Stănescu, (n. 31 martie 1933, Ploieşti, judeţul Prahova — d. 13 decembrie, Bucureşti, 1983) a fost un poet, scriitor şi eseist român, ales post-mortem membru al Academiei Române.

Tatal sau, comerciant, provine dintr-o familie de mici mestesugari si comercianti, la origine tarani prahoveni. Mama, Tatiana Cereaciuchin, este nascuta la Voronej intr-o familie de conditie nobila din zona Donetului. Nichita Stanescu devine al cincilea model important al poeziei romanesti din secolul XX, alaturi de Bacovia, Barbu, Blaga, Arghezi. intr-o istorie a formelor de expresie poetice, actiunea stanesciana propune un discurs extrem de original, asupra caruia critica va interveni abia de acum inainte.

In orasul natal face primele doua clase primare, pentru ca urmatoarele, din cauza razboiului, sa le faca la Busteni si Valenii de Munte. Clasele gimnaziale le urmeaza in Ploiesti, la Liceul „Sf. Petru si Pavel, iar cursul superior, intre anii 1948-1952, la acelasi liceu, numit acum „I. L. Caragiale. inca de acum i se formeaza si consolideaza faima de excelent versificator, ce il va urmari si in timpul studiilor universitare; devine student al Facultatii de Filologie a Universitatii bucurestene. De mare importanta este pentru tanarul Nichita contactul cu oameni marcanti ai epocii, printre care poetul si matematicianul Ion Barbu si pictorul Ion Tuculescu.

În 1952, s-a căsătorit cu a doua dragoste a sa din adolescenţă, Magdalena Petrescu, dar cei doi se vor despărţi după un an. În 1962 s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din a cărei dragoste se va plămădi tema volumului „O viziune a sentimentelor„. Ulterior, fiind împreună cu poeta şi autoarea Gabriela Melinescu, se vor inspira reciproc în a scrie şi a construi universuri abstracte. În 1982 se căsătoreşte cu Todoriţa (Dora) Tărâţă .

Nichita şi-a adunat poeziile sale “băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, “fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice„— cântece la drumul mare şi publicat foarte târziu, după moartea sa, în 1992, de Doina Ciurea.

Este pentru scurt timp corector şi apoi redactor la secţia de poezie a Gazetei literare. În 1963 are loc prima călătorie peste hotare a poetului în Cehoslovacia. Trei ani mai târziu publică la Editura Tineretului un volum cu 11 elegii. Tipăreşte Necuvintele, care primeşte Premiul Uniunii Scriitorilor. Mai apare şi volumul de poezii „Un pământ numit România„. Este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu. În 1970 devine redactor-şef adjunct la „România literară”, revistă condusă de Nicolae Breban. Publică două noi volume de poezii: „Belgradul în cinci prieteni” şi „Măreţia frigului„. Pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire” obţine pentru a treia oara Premiul Uniunii Scriitorilor.

Inca din martie 1974, de ziua lui, poetul are o revelatie a mortii sub forma unui tunel oranj. in 1981, la inceputul lui august, are prima criza hepatica insotita de o hemoragie puternica. Crizele se repeta in toamna si in iarna. Boala i se agraveaza iremediabil si, cu toate ingrijirile, poetul se stinge din viata marti, 13 decembrie 1983, la Bucuresti. Este inmormantat in 15 decembrie la cimitirul Bellu, intr-un mormant sapat la picioarele idolului sau, Mihai Eminescu, si ale concitadinului sau, marele Caragiale. in 1990 este numit post-mortem membru al Academiei Romane.
Poezia lui Nichita Stanescu a suscitat si continua sa suscite un mare interes din partea specialistilor ca si din partea apropiatilor de literatura. Doua impresii se accentueaza pe masura patrunderii in universul liric nichitian: aceea ca te afli in fata unei opere complexe si rotunde, si aceea ca, oricat ai vorbi despre ea, ceva ramane nespus. Singura posibilitate de tip paliativ ar fi aceea a fixarii unui unghi din care sa privesti opera.

Un an mai târziu obţine pentru ultima oară Premiul Uniunii Scriitorilor şi i se atribuie Premiul internaţional Johann Gottfried von Herder. Devine publicist comentator la „România literară”. Se mută în ultima sa locuinţă, din Str. Piaţa Amzei nr. 9. În faţa geamului apartamentului său creşte celebrul salcâm Gică.

La 4 martie 1977 poetul încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, şi este lovit de un zid care s-a prăbuşit după cutremur. În urma şocului suferă o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului care va lăsa ceva sechele şi după vindecare.

În 1978 publică volumul de poezii Epica Magna, care primeşte în acelaşi an premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române.

În august 1981 are prima criză hepatică. Aceste crize vor continua în toamnă şi poetul se internează la spitalul Fundeni. După ce este externat ascunde faţă de toţi semnele maladiei sale, afişându-se optimist, iar medicii se declară uimiţi de rezistenţa şi vitalitatea sa extraordinară. La 31 martie, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională.

În timpul unei călătorii în Iugoslavia are o criză foarte gravă, ce necesită intervenţia medicilor.

Pe 12 decembrie, durerile din zona ficatului devin îngrozitoare şi este adus la Spitalul de urgenţă unde crizele sunt extrem de violente şi poetul se stinge din viaţă fix la orele două şi zece minute. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”.

A fost laureat al Premiului Herder şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură (1980).

Considerat atât de critica literară cât şi de publicul larg drept unul dintre cei mai de seamă scriitori pe care i-a avut limba română, pe care el însuşi o denumea “Dumnezeiesc de frumoasă”, Nichita Stănescu aparţine temporal, structural şi formal, poeziei moderniste sau neo-modernismului românesc din anii 1960-1970. Ca orice mare scriitor, însă, Nichita Stănescu nu se aseamănă decât cu el însuşi, fiind considerat de unii critici literari, precum Alexandru Condeescu şi Eugen Simion, un poet de o amplitudine, profunzime şi intensitate remarcabile, făcând parte din categoria foarte rară a inventatorilor lingvistici şi poetici.

„Ceea ce putem spune, până toate acestea se vor lămuri, este că poetul Nichita Stănescu continuă o serie mare de poeţi din secolul al XX-lea (Bacovia, Arghezi, Blaga, Barbu) şi că el însuşi este un mare poet care cu închipuirile, jocurile, teoriile, stările şi abilităţile lui a schimbat faţa poeziei româneşti. Un mare poet român într-o istorie imposibilă (epoca totalitarismului), un mare liric european aproape necunoscut …”
(Eugen Simion)