Marius Oprea – Fundaţia „Doina Cornea”: Ziua care nu se uită – Brașov, 15 noiembrie 1987

În 1987 in 15 noiembrie , la Brașov,  avea să se aprindă în sufletul românilor speranța  pentru  libertatea atît de mult dorită. Libertatea a renăscut într-o Romanie, comunistă, cuprinsă de frig, foamete, teamă și resemnare. La Brașov, oraș  al imnului, al primelor cărți și al primului ziar în limba română, a răsunat, după prea mult timp de la interzicerea lui de către comuniști “ Deșteaptă-te române!”, cu aceeași conotație cu care răsunase pentru întîia oară, cînd românii se aflau tot sub asuprire, cea a dualismului austro-ungar.  

Prin revolta anticomunistă de la Brașov, cîțiva oameni simpli, muncitori, care într-o sigură zi au devenit oameni ai istoriei au arătat întregii lumi că nu e adevărat nici că ”mămăliga nu explodează” și nici că românii și-au pierdut coloana vertebrală și că sînt pregatiți  să înlăture regimul bolșevico- comunist și să-și redobîndească  demnitatea, furată de regimul  minciunii și al terorii.

Revolta s-a declanșat la Întreprinderea de Autocamioane Brașov, printr-o greva începută în data de 14 noiembrie 1987, noaptea, la schimbul III și continuată a doua zi dimineața cu un marș, pîna în centrul orașului, în fața Comitetului Județean al Partidului Comunist Român.

Refuzul autorităților comuniste de a dialoga cu demonstranții a provocat luarea cu asalt a sediului comunist de către mulțimea adunată. Portretul dictatorului Ceaușescu a fost doborît de pe frontispiciul clădirii și incendiat. A urmat intervenția brutală a trupelor speciale de securitate, arestarile, torturile etc.

După ce inițial se anunțase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestați, sub presiunea opiniei publice mondiale, care a fost pusă la curent despre cele întîmplate prin gestul de curaj al doamnei Doina Cornea și al fiului ei Leontin Iuhas, comuniștii au revenit asupra hotărîrii lor, deportînd, în urma unui proces înscenat, un numar de 61 de muncitori și schimbînd locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate și anchetate în sediile Miliției și Securitătii din Brașov si București.

După evenimentele din decembrie 1989, in 2 ianuarie 1990,  a avut loc la Brașov constituirea Asociației “15 Noiembrie 1987”.

Fără îndoială, momentul revoltei muncitorilor brașoveni de la 15 noiembrie 1987 își are locul său aparte în istoria comunismului tîrziu, ca preludiu al revoluției române din 1989. Acesta e comemorat în fiecare an, în locul în care manifestanții, ieșiți  pe poarta uzinei de autocamioane în dimineața acelei zile, au îngenuncheat acum 33 de ani și au cîntat ”Deșteaptă-te, române” – abia primele două strofe ale acelui cîntec ajuns interzis, cît mai țineau minte oamenii din el. Tonul l-a dat atunci muncitorul Iosif Farcaș. Apoi, prinzînd curaj, din piepturile celor aproape o mie de manifestanți (pe parcursul manifestației, numărul lor avea să ajună, în fața ”județenei” de partid la aproape zece mii) s-a auzit, scandat din ce în ce mai des, ”libertate”, ”jos Ceaușescu” și, în cele din urmă, ”jos comunismul”. Pentru toți românii, cele trei doleanțe erau întrepătrunse; nu se putea una, fără celelalte două. Ceea ce a urmat, se știe: o represiune brutală. 

După arestare, participanți au fost judecați și condamnați ”la locul de muncă”, cu pedepse cuprinse între șase luni și trei ani și jumătate închisoare, pentru ”huliganism politic”, o pedeapsă nou-inventată la simulacrul de proces care a avut loc în 4 decembrie 1987, la clubul uzinei ”Steagu Roșu”. Dar noul loc de muncă a însemnat deportarea lor din Brașov, în colțuri îndepărtate ale țării – în special în Moldova. Toți au trebuit să-și părăsească familiile, pe care unii abia și le întemeiaseră și să lase totul în urmă, pentru o viață veșnic hăituită de Securitate, ori la serviciul început de la ”munca de jos”, ori în cămăruța insalubră din căminele de nefamiliști, sau chemați de-a dreptul în birourile celor care-i supravegheau neîncetat. De unde niciunul n-a mai putut pleca, indiferent de expirarea pedepsei sau amnistierea ei, pînă în decembrie 1989. 

Amprenta acestor suferințe din deportare, a zilnicei spaime trăite atunci s-a așternut pe chpurile oamenilor veniți la troița care amintește de curajul lor; sînt îmbătrînite prematur. Deși media de vîrstă a membrilor Asociației 15 Noiembrie 1987 este cu puțin trecută de 50 de ani, cu toate acestea, 22 dintre ei nu mai sînt printre noi și numele lor au fost citite astăzi de preoți, alături de cel al doamnei Doina Cornea, care, din primul moment, s-a solidarizat cu muncitorii revoltați și a protestat apoi împotriva măsurii deportării celor găsiți ”țapi ispășitori”. Ea a fost urmată de gestul incredibil a trei studenți de la facultatea de silvicultură din Brașov, Cătălin Bia, Lucian Silaghi și Victor Șerban care la o săptămînă după reprimarea manifestației s-au postat în fața cantinei studențești, cu o pancartă, pe care scria ”Muncitorii arestați nu trebuie să moară”. Nu li s-a alăturat nimeni. În curînd, au fost ridicați de un echipaj de Miliție, intrînd mai apoi pe mîna Securității și împărtășind aceeași soartă cu a muncitorilor cărora le-au luat apărarea 

În acest an, comemorarea de la Troița din fața Spitalului este și ea marcată de pandemie: participă doar președintele Marius Boeriu, vicepreședintele Dănuț Iacob (care aveau în 1987 numai 19, respectiv 20 de ani) și alți doi membri ai Asociației 15 noiembrie, dar și cîte un reprezentant al oficialităților sau al organizațiilor care vor să omagieze momentul. În shimb, brașovenii vor avea ocazia să reflecteze la momentul de glorie în care, prin cîțiva oameni curajoși, orașul a intrat în istoria rezistenței anticomuniste, privind o proiecție laser, cu imagini relevante de atunci, care se face loc la lăsarea serii, pe Tîmpa. 

La comemorarea de anul trecut,  s-a putut auzi, după slujba de pomenire, vocea crainicei de la ”Europa Liberă”, citind scrioarea de protest a Doinei Cornea, transmisă pe post cu peste trei decenii în urmă și multora dintre cei preznți li se umeziseră ochii, la amintirea celei al cărui gest de imens curaj, de a face cunoscută reprimarea brutală a participanților la revoltă, a avut probabil darul să le salveze acestora viața. Promisiunea că în acest an, brașovenii se vor reuni în fața unui monument care va celebra gestul de-a dreptul eroic al tinerilor muncitori de la uzina de autocamioane, gest săvîrșit într-o lume pe atunci încremenită în egală măsură în frică și în frig, nu a fost onorată – ca orice promisiune. Politica își dă mîna, în aceste zile, cu pandemia. Nu se mai împart, ca în alți ani, colaci și colivă, oameni care nu s-au văzut între ei demult nu mai depănă amintirea comună a curajului lor, incredibil din perspectiva acelor ani, dar și a prezentului: istoria este și ea o victimă a Covid-19.

Semnificația manifestației de la Brașov din 15 noiembrie 1987 depășește cu mult locul și timpul desfășurării ei. Devansînd comunismul reformist care se instala treptat în țările blocului sovietic și cu aproape doi ani căderea zidului Berlinului, muncitorii brașoveni au cerut ”jos comunismul”, anunțînd astfel și ceea ce avea să se petreacă pe parcursul revoluției anticomuniste din decembrie 1989, în România și apoi în toate statele foste comuniste, proces finalizat cu implozia Uniunii Sovietice. Dar în decembrie 1989 se mai găseau ”salvatori” ai comunismului și la București și acestei revoluții avea să-i fie aplicată o lovitură de stat, de către echipa de reformiști pro-moscoviți, condusă de Ion Iliescu. 

15 noiembrie 1987, manifestația la care au participat – și în urma căreia au fost arestați – în marea majoritate tineri, bărbați, dar și femei, muncitori ai uzinei de autocamioane din Brașov, studenții de la Silvicultură Cătlin Bia, Lucian Silaghi și Horia Șerban care au ieșit, la o săptămînă după reprimarea manifestației în fața cantinei studențești cu o pancartă pe care scria, simplu, doar ”Muncitorii arestați nu trebuie să moară”, cît și gestul de mare curaj al Doinei Cornea și al fiului ei , Leontiin Iuhas, mai înseamnă ceva – și anume că un gest de curaj și demnitate vine mai degrabă din partea oamenilor simpli; căci a lor este ”puterea celor fără de putere”, de a schimba lumea pe care noi, ceilalți, lisiți de curajul și viziunea de a fi ”oameni ai istoriei”, doar o privim, o descriem și poate o imaginăm, mai bună și mai dreaptă pentru toți. Dar ea va putea deveni astfel decît prin gesturi de un curaj care uneori poate să pară nesăbuință – la nivel uman, aceasta este lecția acelei zilei din 15 noiembrie 1987.