„Aurarii din Munții Apuseni” – o nouă expoziție etnografică a Centrului de Cultură „Augustin Bena” Alba

Spațiul expozițional urban al Centrului de Cultură „Augustin Bena” Alba găzduiește în această perioadă o nouă expoziție de fotografie etnografică care surprinde instantanee despre aurarii din Munții Apuseni. Fotografiile sunt realizate de Vasile Sârb, coordonatorul Clasei de Fotografie din cadrul Școlii de Arte și Meșteșuguri a Centrului de Cultură „Augustin Bena” Alba. Ședințele foto s-au desfășurat cu sprijinul localnicilor din Comuna Bucium, iar subiectul este tratat și în cadrul unui studiu etnografic realizat de prof. dr. Mirela Crâsnic.

Expoziția „Aurarii din Munții Apuseni” poate fi văzută până la sfârșitul lunii august în spațiul expozițional urban din fața sediului Centrului de Cultură „Augustin Bena”.

Aurarii din Munții Apuseni – rezumatul studiului etnografic

În arealul Buciumului au trăit aurarii, adică cei care exploatau și produceau aurul prin utilizarea șteampurilor, apoi îl amalgamau cu mercur și făceau câte o biluță de metal prețios, uneori de forma unei alune, alteori de forma unei nuci. Aurul acesta era apoi preschimbat în bani la Oficiul de Schimb al Aurului din Abrud, în schimbul căruia minerii obțineau dinamita necesară pușcării. Majoritatea aurarilor însă vindeau aurul prin rețele de contrabandă pentru că statul plătea puțin pe gramul de aur, iar oamenii munceau mult și pe un profit scăzut. Așa încât doar o cantitate redusă se preschimba la Oficiul de Schimb.

Cele mai bogate mine de aur erau în arealul satului Bucium Poieni, în masivul Corabia, erau minele de la Frasin, care era situat la întretăierea satelor Bucium Șasa și Bucium Muntari și la Rodu, zonă aparținând satului Bucium Muntari, dar aflată în vecinătate cu Abruzelul.

Munca în mină şi celelalte activităţi de suprafaţă erau manuale. Cu timpul, organizarea minelor a devenit mai eficientă. „Târdăşia”, adică acea asociere a minerilor care investeau în deschiderea și exploatarea unei galerii, putea angaja personal specializat, structurat într-o ierarhie complexă, cu sarcini clare. Cel mai mare în grad era fierendaten-ul, un fel de director de exploatare, om cu multă experienţă. Al doilea în grad era „oberul”- maistrul principal, urmat în ierarhie de „homan”- maestrul de galerie. Minerii propriu-zişi erau băieşii. Ei lucrau doar în abataj, în timp ce rânzarii erau cei care scoteau piatra până la gura minei în fiecare zi, de luni până vineri. Iar sâmbăta, întotdeauna, se făcea împărţirea minereului conform părților de mină pe care le avea fiecare dintre cei care lucrau pe mină.

Chiar dacă toţi angajaţii aveau un contract clar referitor exploatarea aurului și la concesionarea părților de mină totuși, ca o măsură de precauție suplimentară, de la străjeri până la firendateni, toți erau puşi să jure că nu se vor atinge de aur.

În perioada interbelică terenurile aurifere din zona Buciumului erau concesionate societăţilor „Aurul” şi „Concordia”. Omenii aveau dreptul de a lua piatră numai din zona de unde îşi cumpăraseră acest drept. Zona putea fi bogată sau săracă în minereu aurifer, după cum era norocul fiecăruia. Munca era în schimb la fel de dură, iar sudoarea la fel de abundentă.

Minereul era scos de pe baie cu roaba sau cu sacul în spinare, iar unde galeria se lărgea era scos cu râzna, care era un vagonet de lemn împins pe șine de către băieș. Transportarea minereului de la mină la şteampuri se făcea cu animalele de povară, de către membrii familiei sau de către alte persoane, plătite săptămânal. Unii mergeau cu caii cu corfele, alții cu boii cu carele, iar Geo Bogza, impresionat de munca brută pe care o desfăşurau aceşti oameni, avea să exclame, după vizita pe care a făcut-o în Apuseni: „Mineri chinuiţi ca la Roşia Montană nu se mai pot întâlni în nici o altă parte a lumii”. În realitate, la fel trăiau și minerii buciumani, căci munca pe mină însemna un consum fantastic de energie.

Iată cum relatează Vădan Nicolae de pe Valea Abruzelului procedeul obținerii aurului: „Minereul se scotea de pe mină cu calul cu corfele. Astea erau nişte împletituri din lemn de alun sub formă de coşuri puse de o parte şi de alta a calului. Minereul se aducea la şteampuri, care aveau câte trei sau șase săgeţi. La capătul săgeţilor era o piatră de granit, prins într-un cerc de fier pe stâlpul acela de lemn. Apa cădea pe o roată ca de moară care punea în mişcare săgeţile ce cădeau în contratimp şi măcinau minereul. Minereul după ce era mărunţit i se dădea drumul într-un fel de jgheab odată cu apa şi de acolo se alegeau firele de aur cu şaitrocul. Se tot mişca şaitrocul acela până ieşeau la suprafaţă firele de aur.

Majoritatea oamenilor erau săraci. Cei săraci luau în picioare ciorapi de lână făcuţi de femei şi călcau prin albia Abruzelului şi firicelele de aur de pe fundul velii se prindeau de ciorapi. Să desculţau şi scuturau ciorapii pe hârtie. Firele de aur, aşa ca nisipul, le puneau într-un săculeţ de piele şi le prelucrau. Şi făceau acolo câteva grame de aur de pe urma cărora, după ce le schimbau în monedă, îşi cumpărau bucate, de aveau ce mânca”.

Tehnologia obținerii aurului nu era nici simplă, dar nici extraordinar de complexă. Oamenii foloseau forța apei de pe văi, dar în mijlocul verii apa scădea și atunci șteampurile se opreau, spre deosebire de Roșia Montană care avea avantajul tăurilor antropice, construite începând cu secolul al XVIII-lea, în timpul împărătesei Maria Tereza, care ofereau un surplus de apă pe timpul verii și deci șteampurile funcționau mai mult timp. Oamenii nu risipeau apa și fiecare dintre ei o colecta pe niște șanțuri numite iazuri, aceeași apă era direcționată apoi de la șteampul care o folosea printr-un sistem de ceterne de lemn și o direcționa la un alt iaz și de aici la un alt șteamp. O întreagă industrie a aurului a funcționat în acest fel până în 1948 când prin legea naționalizării minele au fost închise și sigilate, aurarii și-au pierdut dreptul de concesionare stipulat prin contracte, șteampurile au fost oprite, iar aurarii somați să cedeze aurul. Pentru că s-au opus au fost ridicați de către dubele Securității și anchetați, bătuți crunt până când au cedat aurul obținut de ei cu multă trudă.

S-a încheiat astfel o perioadă de exploatare a aurului care dăinuia de sute de ani și odată cu ea s-a renunțat și la o tehnologie care astăzi pare romantică, dar care ascundea multă muncă și era un mijloc important de trai pentru moții buciumani.