Stâlpii funerari din munții Sebeșului continuă să vegheze crucile mărginenilor

Un obicei bimilenar continuă şi acum să se păstreze în câteva sate de la poalele munţilor Sebeşului, care face legătura direct cu descendenţii noştri romani.

În cimitirele din Loman, Săsciori, Pianu şi Pur­căreti, la capetele bărbaţilor conti­nuă să se aşeze stâlpi funerari. Deşi adevărata semnificaţie a obiceiului s-a pierdut, tradiţia continuă să tră­iască, atâta timp cât mai există meșteri lemnari care să îi fabrice.

În cimitirul din Pianu de Sus, mai ales în partea de sus, mor­min­tele sunt străjuite de stâlpii funerari, pe care se afla inscripţionat, în latul stâlpului, cifra romană XIII, lucru care ar putea avea legătură cu legiunea a XIII-a Gemina, care a fost cantonată la Apulum şi în localită­ţile din zonă.

Semănau cu nişte pâlcuri de copaci fără ramuri, de pe care urmau să-şi ia zborul stoluri întregi de păsări albastre. Un stâlp poate să coste mai scump decât crucile: tradiţia cere că meşterii de stâlpi să fie plătiţi cu o oaie.

Strecuraţi printre crucile de beton, atât în jurul bi­se­ricii noi, cât şi al celei vechi din Pianu de Sus, stâlpii de aici par stingheri faţă de cei din Loman sau Purcăreți, iar unii dau semne că ar vrea să o ia din loc, aplecaţi spre morminte sau scoşi din pământ şi numai rezemaţi de monumentele mozaicate. Au supravieţuit lumii lor, dar nu şi celei de astăzi. Doar bătrânii mai plătesc, încă din timpul vieţii, să li se facă stâlp.

Domnul Ioan Bena, fost în­vă­ţă­tor la Pianu de Sus, este unul dintre cei puţini care mai ştiu ceva des­pre tradiţia stâlpilor.

A trăit o viaţă la Pianu şi s-ar zice că este cel mai bun cunoscător al tradiţiei şi al istoriei locale.

„Ne-a rămas din bătrâni obiceiul stâlpului funerar, dar am pierdut pe drum semnificaţiile lui. Totuşi, mulţi oameni cred că stâlpul se pune numai la bărbaţi, pentru că bărbatul e stâlpul casei. Crucea e pentru femei, pentru că femeia e crucea casei, ea se sacrifică mai mult pentru familie. Ei, dar acum nu ştiu să mai fie vreun cioplitor în sat care să facă stâlpi. Eu i-am rugat pe copii să-mi găsească un meşter, să-mi fac stâlp cât mai trăiesc. Că stâlpul se face şi se încrustează nu­mai după ce moare omul, ca să nu chemi moartea până atunci„.

Venerabilul învăţător ştie că stâlpii sunt ciopliţi din lemn tare, de stejar, salcâm sau frasin, ca să reziste mai mult. Aşa se face că găsim încă în picioare stâlpi de 70 – 80 de ani, chiar şi mai vechi. Crede că stâlpii ar fi fost aduşi de romanii din Legiunea a XIII-a Gemina, care a staţionat în Dacia, căci pe ei domina crestături cu numărul Legiunii.

La romani era obiceiul de a pune la căpătâiul unui soldat mort un stâlp cu o pasăre de lemn îndreptată spre ţara de baştină, pentru că sufletul să se poată întoarce pe meleagurile na­tale.

D-l Ioan Bena îşi aminteşte că pe vremuri se puneau „porumbei” şi pe crucile femeilor, iar mai în­coace, numai pe cele ale fetelor care s-au prăpădit înainte de a împlini şapte ani. Mai multe nu ştie şi regre­tă. „Dacă nu cunoşti bine şi nu înţe­legi tradiţia, nici nu o duci mai de­parte şi-i mare păcat. Ar trebui să ţinem cu dinţii de rădăcinile noastre. Oricum, eu vreau să am stâlpul meu la mormânt, când va veni timpul„.

Primarul Marin Petruse, poves­teşte că inscripţiile cu XIII se mai gă­sesc şi pe lingurile de lemn şi chiar dacă nu se mai ştie ce semnifică, oamenii continuă să transmi­tă mai departe rădăcinile latinităţii noastre.

De altfel, legendele locului spun că şi marele artist Constatin Brâncuşi ar fi trecut prin zonă, mai precis prin Loman şi că stâlpii fu­nerari ar fi fost sursă de inspiraţie pentru Coloana Infinitului.

Într-adevăr, de la Târgu Jiu până la Loman este un drum pe care l-ar fi folosit şi cohortele romane, drum cunoscut acum sub numele de Transalpina iar ipoteza că acesta ar fi fost pre­zent în satele de la poalele munţilor Sebeşului este posibilă şi credibilă.

„Era firesc ca toate aceste deducții să își găsească confirmarea pe teren. Era firesc să găsim pasărea sufletului și la români și iată am găsit-o. La sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 etnografii au pus în evidență că în Carpații Meridionali obiceiul ritualul păsării sufletului era larg răspândit. Epicentrul acestei vaste arii ar fi Munții Orăștiei. Această regiune etnografică în care în loc de cruce, la capătul mortului se așeza un stâlp funerar sculptat cu motive geometrice, iar deasupra stâlpului o pasăre din lemn, cuprindea actualele județe Sibiu, Alba, Hunedoara, Gorj și Mehedinți. Astăzi, la începutul mileniului 3, obiceiul se mai păstrează doar în partea nord-estică a Munților Orăștiei. Este vorba de satele Purcăreți (în amonte de Pianul de Sus) și de Ciungul Mare (în amonte de Romos). Atât de la Purcăreți, cât și la Ciungul Mare urcând pe plai se poate ajunge la Sarmisegetusa Regia. Obiceiul funerar al păsării sufletului consta din așezarea la moartea unui bărbat însurat a unui stâlp de lemn la capătul său, iar în vârful stâlpului era înfiptă o pasăre tot din lemn. Pasărea simboliza sufletul mortului. Ea era păstrată cu strictețe pe toată perioada celor 40 de zile cât dura înălțarea sufletului la cer. Se credea că nerespectarea acestei datini ar atrage după sine intrarea accidentală a sufletului mortului în alt animal și deci incapacitatea sa de a se mai ridica la cer”, scrie Dan Oltean pe site-ul dacia.org.

De altfel, etnografii care au studiat fenomenul, au notat că, în urmă cu mulți ani, când tradiția stâlpilor funerari era mai răspândită, costul unui stâlp era de o oaie, sau un miel. Acum, puținii meșteri care mai cioplesc în lemn, spun că primesc de la oameni cât sunt aceștia dispuși să dea, uneori, „un mulțam fain și o sticlă de vin, pentru sufletul mortului”, după cum ne-a povestit Viorel Ciucur din Purcăreți.

De fapt, tradiția a început să se piardă de acum câteva zeci de ani, iar puținii stâlpi care mai pot fi admirați, sunt ori în cimiterele uitate pe dealuri, ori în muzeele etnografice din Pianu, Șugag și Săsciori.

Dar până când cineva, dacă vreodată, va lămuri misterul stâlpilor funerari, rămâne să apreciem frumuseţea şi originalitatea acestor crea­ţii populare.

Unii autori și cercetători leagă însăși Coloana Infinitului a lui Brâncuși de imaginea stâlpilor funerari pe care marele artist i-ar fi văzut prin peregrinările lui prin ținutul mărginenilor, dar nu trebuie uitat că și în satele de munte ale județului Gorj, județul natal al sculptorului se găsesc asemenea stâlpi.

Nouă ne rămâne doar să admirăm aceste opere de artă și să sperăm că se vor mai găsi oameni care să ducă tradiția stâlpilor funerari mai departe.

Emanuel Jilinschi

2 comentarii la „Stâlpii funerari din munții Sebeșului continuă să vegheze crucile mărginenilor

    • august 28, 2016 la 17:54
      Permalink

      Daca doriti, va putem trimite noi poze facute in satul Prucareti din comuna Pianu.

      Răspunde

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.