Cătălin „Balamuc” Bodîrlă: Am fost puţin mai ambiţios în privinţa sportului

Sportul e o formă de artă. Aşa că am vrut să fac un interviu cu un campion. Cineva pentru care sportul e un stil de viaţa, iar viaţa capătă alte culori, atunci când implică mult sport. Nu a fost greu să îl găsesc, după ce am văzut lista tot în creştere de titluri, campionate, medalii. El este Cătălin „Balamuc” Bodîrlă, luptătorul nostru de kempo pe care îl ştie mai tot globul. Noi, pe alocuri mai puţin. Dar asta nu îl împiedică să câştige titluri în continuare.

Monica scrie: Cine este Cătălin „Balamuc” Bodîrlă?

Cătălin „Balamuc” Bodîrlă: Un băiat de cartier, dintr-un cartier din Bucureşti. Un om simplu, ca toţi oamenii. Dar am fost puţin mai ambiţios în privinţa sportului.

De ce Balamuc?

E o poreclă căpătată prin copilărie, pe la 13 – 14 ani. Eram mai nebunatic, cum eram toţi înainte. Noi am avut altă copilărie în anii ’80. Săream dintr-un copac de pe malul lacului I.O.R. direct în apă de la o întălţime de aproximativ 3 metri. De atunci mi se spune aşa.

Câte titluri ai şi la ce?

Am titluri, în primul rând, la disciplinele kempo şi Wushu. Wushu este separată de kempo, aparţine de kung fu. E un sport tradiţional chinezesc. Şi kempo e un sport tradiţional chinezesc, dar pe care l-au adaptat şi japonezii şi mai mulţi din Asia.

Ca număr de titluri, am mai multe la kempo, pentru că la Wushu am participat doar trei ani. La Wushu sunt campion naţional de trei ori, am luat medalia de Bronz la Europene la prima participare şi sunt câştigător a două concursuri internaţionale.

La kempo am mai multe titluri. Acolo m-am regăsit, mai ales că este un sport mult mai complex, mai ales pe full kempo, unde sunt permise tehnici din judo, lupte, ju jitsu, kickboxing, karate. Sunt de patru ori campion mondial la full contact, de patru ori campion european la full contact şi am câştigat mai multe titluri. Cred că am în jur de 10 titluri naţionale. Am spus doar cele mai mari.

Care e numărul total de titluri la toate disciplinele la care ai participat?

Nu ştiu. Am peste 100 de medalii şi cupe. Am trei centuri câştigate la campionatele mondiale, în Portugalia. Am câştigat cupa Sankt Petersburgului, tot pe kempo full contact. În principiu, am cel puţin vreo 10 cupe majore şi încă 20 mai mici.

Cum arată ultimii doi ani din viaţa ta de sportiv?

În ultimii doi ani am ieşit campion naţional la kempo full contact. Anul trecut am câştigat campionatul mondial pe echipe din Portugalia şi campionatul individual care s-a ţinut în Las Vegas. Anul acesta am câştigat campionatul din Portugalia pe echipe şi urmează campionatul mondial individual de la Budapesta. Dar, între timp, o să merg şi la un campionat european de grappling, care aparţine tot de kempo.

„Simţeam că pot mai mult în sporturile de contact”

Ai început cu hochei pe gheaţă. Ce te-a făcut să schimbi sporturile?

Am făcut hochei din copilărie, am cochetat cu el când eram mic. Am avut o pauză destul de mare, atunci când am devenit senior. M-am reapucat, dar nu am mai reuşit să fiu la acelaşi nivel.

Am jucat în divizia A, e adevărat. Dar simţeam că pot mai mult în sporturile de contact. Eu de mic am mai practicat box, lupte. Am fost legitimat la mai multe cluburi, fără rezultate notabile – o finală de campionat naţional la box, la juniori. Cam atât. Dar am avut înclinaţie spre sportul individual, în special către acesta de luptă.

Eşti celebru pentru uppercut-ul de dreapta. Ce-i ăla?

Este o lovitură. Cam fiecare luptător are o lovitură preferată.

Deci, e semnătura ta.

Da. Cam asta ar fi.

Ce te face să câştigi titluri şi campionate la vârsta de 47 de ani?

Din punct de vedere fizic, mă simt foarte bine. Antrenamentele sunt cele mai importante, pentru că acolo îţi vezi adevăratul nivel şi dacă poţi să mergi mai departe. Acolo mă descurc bine, mă încadrez în toţi parametri. Medical, sunt ok.

Rămâne factorul mental, psihologic. Acolo stau destul de bine. Am încă poftă de luptă şi datorită faptului că am început mai târziu acest sport şi am compensat anii lipsă. Acum îi regăsesc la vârsta aceasta.

Cum găseşti un echilibru între viaţa sportivă şi cea de familie?

Este o conexiune foarte mare între cele două. Ca sportiv, eşti o persoană mai echilibrată, mai controlată, ai o anumită disciplină. Eşti mai îngăduitor cu ceilalţi, ai spiritul de echipă.

În familie se simte tot un spirit de echipă. Plec în cantonamente, am colegi la lotul naţional, la echipa unde practic, Ştiinţa Bucureşti. Se leagă cele două. Mă ajută şi viaţa de familie în sport.

Eu si Catalin Bodirla

Ce înseamnă timpul tău liber?

Cu timpul liber stau mai prost. Pot să spun că am cu adevărat timp liber vara, când plec în concediu cu familia. În rest, am puţin.

Viaţa de sportiv implică o disciplină care mai sperie tinerii. E tristă o astfel de viaţă?

Nu este tristă. Din contră. Depinde de fiecare individ, dar eu recomand să practice sport chiar din copilărie. Chiar te bucuri mult mai mult de viaţă şi vezi altfel valorile vieţii.

Dacă cazi în alte vicii, atunci nu prea mai e viaţă. Şi, când realizezi, e prea târziu. Dar ştii că nu ai greşit dacă te-ai apucat de sport. Chiar dacă faci pe o perioadă mai scurtă, te ajută mental şi fizic.

De la ce îţi e cel mai greu să te abţii?

Câteodată, de la mâncare, atunci când trebuie să obţin categoria de greutate pentru care lupt.

Dar, în principiu, sunt o persoană ponderată, nu îmi e greu să mă abţin.

„Este cel mai premiat sport individual în România”

Cum ţi se pare mediatizarea mică a sportului pe care îl practici?

Este un sport mai puţin promovat în România, este un sport neolimpic – aşa s-a hotărât. Este propus pentru olimpiadă, dar vedem ce o să se întâmple.

Nu este promovat cum ar trebui şi, automat, nici jucătorii nu sunt promovaţi. Dar antrenamentele pe care le facem sunt ca pentru un sport olimpic – box sau lupte sau un alt sport olimpic individual. Depunem acelaşi efort, avem acelaşi stil de viaţă. Nu vreau să mă laud, dar este cel mai premiat sport individual în România. Aducem cele mai multe medalii pentru ţara noastră. Am format un loc foarte puternic sub îndrumarea preşedintelui Federaţiei Române de Kempo, Ammato Zaharia care, practic, ne-a crescut, ne-a modelat şi ne este şi exemplu, chiar şi în viaţa personală. Are trei băieţi care practică kempo.

Nu suntem mediatizaţi pentru că nu prea are priză la public, mă gândesc. În alte ţări, chiar şi în SUA, este foarte mediatizat. Sunt sălile pline atunci când mergem în alte ţări. A fost o sală cu capacitate de câteva mii de oameni plină în Rusia. De China nu mai vorbesc. În Las Vegas, biletul a costat 110 dolari/persoană şi a fost sala arhiplină. Este vorba de sala unde Mike Tyson a luat prima lui centură. La noi sper că o să crească în popularitate.

Ai avut momente când ţi-ai fi dorit să citeşti în ziare despre un titlu pe care l-ai câştigat?

Da, clar. Am mulţi prieteni şi cunoştinţe de care sunt mândru şi ştiu că s-ar bucura să vadă asta.

Cum vezi viaţa ta după sport?

Destul de simplă. O să mă retrag în antrenorat. Deja am început, am terminat şcoala naţională de antrenori. Am terminat şi facultatea de sport.

Ca antrenori, poate găsim noi vlăstare care să ne urmeze.

Ai persoane care s-au apucat de sport datorită ţie?

Da. Am destui. Sunt copii care, între timp, au ajuns şi ei campioni europeni, mondiali. Pot să spun că i-am descoperit.

În kempo te baţi. Te vezi un bătăuş?

Nu. Chiar nu mă văd ca un bătăuş, în afara copilăriei, atunci când eram toţi.

Au fost situaţii când a trebuit să te foloseşti de ce ştii în afara ringului?

Da. Dar doar în momentul în care chiar nu a existat nicio altă variantă şi a trebuit să mă apăr sau să apăr pe cineva.

Cum te privesc oamenii pe stradă?

Cunoscuţii mă privesc cu drag şi prietenie, cred (râde). În rest, ca pe un om normal.

Ceilalţi te felicită sau sunt reticenţi pentru că le e frică de tine?

Nu, cu reticenţa chiar nu am mai avut probleme niciodată. Dar mă întâlnesc cu cunoscuţi, mai ales în cartierul meu, Titan. Acum, de când se face promovarea şi pe facebook, mă opresc oameni în intersecţii, mă felicită. E o chestie foarte frumoasă.

La interviu cu Catalin Bodirla

Ajută internetul?

Da. Momentan, este un mijloc foarte bun de promovare.

Eşti activ pe internet?

Când am timp.

Începem să devenim o societate consumabilă de fast food-uri

Ai regrete legate de viaţa de sportiv?

Mi-ar fi plăcut să trăiesc acum 10 – 15 ani timpurile acestea de acum, la nivelul la care s-a ajuns cu sportul de contact. Atunci eram mult mai în formă.

Care e cea mai mare mulţumire a ta legată de sport?

Am fost exemplu pentru mulţi oameni, prieteni. Chiar mă întreabă şi îi îndrum. Am 2 -3 – 4 – 5 săptămânal care vor să meargă la sală. Îi îndrum şi către fitness, pentru că sunt şi antrenor de fitness.

Asta e cea mai mare mulţumire, faptul că din ce în ce mai mulţi oameni se apucă de sport, la îndrumarea mea.

Când ar trebui să se apuce copiii?

La kempo nu se porneşte cu full contact, care este purtătorul de stindard al disciplinei. Copiii încep cu semi-contact, knife contact, unde loviturile sunt foarte uşoare şi au protecţii. Ei sunt deja perfecţionaţi în a se apăra, pentru că trec luni de zile până când au un contact fizic. Este un sport indicat pentru copii.

Cum sunt românii pentru un sportiv?

Din păcate, uşor – uşor începem să devenim o societate consumabilă de fast food-uri. Şi în mall-uri văd cele mai mari cozi la fast food-uri. Iar la tradiţional, unde se mănâncă mai sănătos, e liber.

Ar trebui să ne apucăm cât mai mulţi de sport.

 

Interviu preluat de pe www.monicascrie.ro.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.