Blogul lui Olariu. Despre bizonii din trafic. Întâmplare adevarată.

-Noo, noi ne merităm soarta. De fapt voi, românii. Că io-s de de 28 de ani plecat în Germania și de aproape 20 sunt șeful poliției rutiere într-un oraș de acolo. Și mai vin în România o dată la 5 ani. Să fac un concediu la Mamaia, să urc cu mașina pe Transfăgărășan sau să pescuiesc în Deltă. Dar voi, din păcate, nu vă mai faceți bine.

Era amărât tare deși concediul lui se dovedise perfect. S-a bronzat atât cât a trebuit, a avut parte de o cameră de hotel mai mult decât decentă (mai ceva ca-n Germania, cum îi plăcea să glumească) și un restaurant cu specific românesc unde reușise să o convingă pe nemțoaica de nevasta-sa ca mâncarea noastră e cea mai bună. Și cu toate acestea era tare amărât și își promisese ca e ultimul concediu pe meleagurile mioritice.

Interacționam aproape zilnic. El făcea plaja în sectorul de plajă de unde dădeam noi transmisiunile în direct. Însă abia în ultima zi am aflat de ce noi, ca neam, nu mai avem nicio șansă să ne facem vreodată bine.

-Hai să-ți povestesc. Ți-am spus că noi venim des în România. Și nu luăm niciodată avionul. Nu că ne-ar fi frică de înălțime sau că ar putea  să cadă. Nu!!! Doar că drumul dintre Germania și România e superb. Și cu o mașină bună îl  faci de plăcere. Și conduc doar eu. Tot drumul. Ea se așează frumos în dreapta mea, îmi zice să fiu eu atent la drum și doarme. Și așa de liniștit mă simt conducând.
Și când am ieșit din Berlin am văzut o mașină cu numere de București. De leasing, dar de București, l-am depășit la intrarea pe autostradă, l-am salutat elegant și mi-am văzut de drum. M-a depășit 50 de kilometri mai târziu, fără să mă sfideze și am tot continuat așa, joaca de-a depășitul, încă vreo 200 de kilometri. Chiar era distractiv, mai ales că soția continua să doarmă liniștită cu centura pusăp. La intrarea în Austria am tras într-o stație Peco și a oprit și el. Ion, din Voluntari. Ne-am salutat scurt și chiar am schimbat câteva vorbe cand și-a dat seama că știu să vorbesc românește.

-Și ce legatură are asta? De ce nu avem nicio șansă? Că nu pricep!!

-Nițică răbdare, monșer! Am ieșit din stația peco și am continuat drumul spre România. Câteva sute de kilometri. Fără incidente, doar cu depășirile noastre distractive și atât. Și totul s-a schimbat imediat ce am trecut de Arad. M-a depășit pentru ultima oară, a deschis toate geamurile și a început să arunce: doze de cola, cutii de țigări, ambalaje de mâncare, a golit și scrumiera și am văzut chiștoacele direct pe parbriz. Sau așa mi s-a părut, că am văzut roșu în fața ochilor. Cât am fost în Germania, sau în Austria sau în alte țări civilizate dacă faci așa ceva te amendează de dracul te ia. Cum s-a văzut la el acasă, acolo unde nu-ți dă nimeni amendă pentru așa ceva, și-a curățat mașina de gunoaie. DE ASTA NU VĂ FACEȚI VOI BINE. NICIODATĂhttp://adinelolariu.blogspot.ro/

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.